Refresh #2
Decembrie 2025
Al doilea Refresh după o dispariție îndelungată, mai precis una ce a început pe 10 august și s-a terminat pe 23 noiembrie – 3 luni si 13 zile! Ce subiect mai bun aș putea alege decât discutarea acestor activități, fix cele care m-au ținut ocupat, frustrat, ba chiar blocat, dar și punerea în prim-plan a momentelor recente pline de fericire?
Nu-mi place să încep cu părțile negative, deci o iau de la vârful muntelui spre câmpie:
FTFC (Film Therapy Film Club)
Un program nou – plin de viață – organizat de către Insitutul Francez (xoxo) în colaborare cu Europa Cinemas, unde am avut oportunitatea să fac parte din juriu și să particip la festivalurile partenere pentru a vedea/discuta filme. Chiar a fost o oportunitate absolut magică pentru mine, prima dată când ies din țară cu scopul central fiind un festival de film (pentru referință, singura altă dată când am plecat din România a fost într-un Erasmus)! Admir foarte mult dedicația tuturor persoanelor ce au facut experiența asta posibilă, până și momentele mai stângaci parcă nici nu mai contează acum că deplasările s-au sfârșit.
În general 10/10, în special ceilalți EXTREM de talentați membrii din juriu și echipa de organizare! De la fiecare în parte am reușit să învăț câte ceva, nu aș fi putut să îmi doresc alte persoane mai cool decât ele cu care să îmi petrec timpul.
P.S. Pe 11 decembrie la proiecția O poveste de crăciun r. Arnaud Desplechin ajut cu introducerea și moderarea discuției, e prima dată când fac asta, wish me luck!
Atestat
Scriu această parte în bibloteca de la unatc, loc unde mă aflu să lucrez în continuare la atestatul de clasa a 12-a (procrastinez masiv!) ce îl dau pe montaj - o lucrare ce îmi preocupă mult din timp. Poate vă întrebați: Liceu? Atestat?; Montaj? – o înșiruire de întrebări bune care se leagă împreună.
Următoarele rânduri vor fi pline de o furie, fie ea de natură copilăroasă și idealistă, construită de-a lungul anilor ca rezultat al nepăsării dovedite de către guvern față de sistemul școlar și al tiparului recent, decadent. Cred că toți știim că avem un guvern ce constant se împușcă în picior cu fiecare ocazie, tăieri de burse total aberante, materii școlare care nu au rost într-o societate modernă, programe în glumă (fuck toți legionarii predați într-un mod mistificat, fuck toată programa îngustă la minte și toate vechiturile ce nu cultivă iubirea pentru literatură – regarding what’s happening now).
Probabil îmi voi pune multe persoane în cap cu ce am de scris despre profilurile de liceu cu specializare pe media din România, dar nici că mi-ar păsa. La finalul zilei, trăirile prin care am trecut nu mi le poate lua sau înlocui nimeni. Orice profesor sau individ ce încearcă a retalia pe baza unor cuvinte scrise din propriile experiențe oricum nu îmi merită respectul sau atenția.
Liceu:
Aveam o vorbă cu care îmi introduceam de fiecare dată fostul liceu, așa zisul „unic” Colegiu Tehnic „Media” – ori intri la el pentru că îți chiar dorești să mergi mai departe pe domeniul ăsta, ori pentru că ți-au murit visele datorită calculatorului ce te-a repartizat acolo. Încadrându-mă în prima parte, am încercat să alerg după niște fluturi care nici nu existau, complet imaginari, mințindu-mă pe mine însumi că totul era bine, în timp ce trăiam o minciună. Acum, în an terminal la alt liceu (tot pe profil de multimedia), această vorbă mi s-a alterat puțin – indiferent de ce ai alege și face tot îți pier o parte din vise; multe promisiuni, multe cuvinte goale ce nu se materializează, multe lucruri doar pe hârtie. Sistemul pe care funcționează este comparabil cu o mașină plină de rugină, dată cu un strat de vopsea nou. O relicvă a comunismului organizată în așa fel încât se contrazice constant de una singură. 4 ani, 3 clase diferite și am văzut mult prea mulți profesori ce nu ar fi trebuit să fie în postura de a preda.
Atestat:
Funcționează destul de simplu, o parte dintre profesorii de profil, dacă vor, pot coordona elevi să realizeze o lucrare formată din două părți: teorie și practică (bineînțeles, 99% din timp la liceu nu te învață nimic). Prin completarea și prezentarea sa în fața unei comisii ieși cu o diplomă pe tema alesă. Atestatul este oglinda acestui profil perfid – plin de contraziceri. De exemplu, poți alege să faci un scurtmetraj, dar nu ai voie să îl dai pe regie, scenaristică sau celelalte părți super importante dintr-o producție reală! Justificarea lor? „Nu s-a predat asta la liceu.” . Există doar: producător, DoP, și monteur. Este de parcă ai încerca să scrii o carte, dar nu știi să citești încă. Oricum cineva ocupă acel rol din echipă, indiferent dacă scrie sau nu despre el, deci de ce nu poate să și-l facă centrul de interes?
Intenția mea este, după ce trec de comisie și totul e bine, să public atestatul în totalitate pe Substack, probabil va fi postat pe capitole în perioada cu bacul (altă grijă, timpul folosit învățat la el l-aș fi putut folosi în x100 alte moduri mai productive!). Nu am să intru în detalii cât de idiotic este să dai bacul la mate pe un profil ce ar fi trebuit să fie vocațional, dar din păcate este tehnic. Bineînțeles că după terminarea atestatului îmi voi putea relua și eu proiectele de pasiune la viteză maximă, nu doar cele de obligație.
Structura impusă de coordonator până acum este:
Captiolul 1: Introducere și o istorie scurtă a filmului.
Capitolul 2: Filmul de autor.
Capitolul 3: Tehnici de montaj în realizarea filmului.
Iar după aceste 3 capitole teoretice vin cele ce discută pe partea practică, realizarea unui scurtmetraj la care mă ocup de scenariu, regie, montaj (MADNESS!). Norocul meu este că am foarte multă încredere în echipa formată, în așa fel încât putem căra împreună responsabilitatea.
Voi termina textul cu o porțiune scurtă din introducerea mea, așa clarific a treia întrebare „de ce montaj?”
1.1 Argument
„A monta un film, înseamnă să legi persoane între ele și obiectele prin priviri.”- Robert Bresson [1]
Validitatea filmului ca una dintre arte poate fi în mare parte acreditată existenței montajului cinematografic, însăși el separându-l, alături de fenomenul imaginii mișcătoare, de alte mijloace artistice. Acest strat total maleabil după cerințele propri este în constantă evoluție, orice are de a face cu cinemaul are de a face cu montajul - până și decizia de a îl renega implică direct băgarea sa în seamă. De-a lungul timpului a trecut prin multe perspective și idei ce îi dezbat forma, fiecare curent lăsându-și amprenta. Montajul Sovietic ce a deschis drumuri noi; Holywoodul imersiv, cu tăieturile sale aproape transparente; Nouvelle Vague de o dinamică aparte. Nu doar pui două imagini una lângă alta, ba din contră, tu compui audio-vizual narativa. Fiind aproape la fel, dacă nu chiar mai, implicat decât scenaristul. Un film este viu când e jucat, moare în momentul ce se termină scena, iar este adus la viață prin montaj. Monteurul are abilitatea unică de a lega persoanele între ele, creând sau depravând tensiunea care le înconjoară; de a atrage privirea spectatorului către un obiect ce la suprafață poate fi banal, dar joacă un rol important; și datoria de a construi o semnificație în spatele momentelor ignorate. Montajul, oricât de acesibil ar fi în epoca modernă, este adesea ignorat - pus în mâini nepăsătoare ce lasă filmul decedat, incapabile de a îi oferi satisfacția unei vieți eterne după momentul puneri în scenă. Sunt de părere că relația intimă dintre creația cinematografică-monteur mereu va exista ca punct central. Prin oricâte schimbări ar trece, conceptul și scopul final, veșnic, va fi același: de a aduce în fața publicului o poveste ce nici cuvintele, nici imaginile, nici cântecele, nu o pot realiza singure. O conjunctură a fiecărei ramuri artistice, ce la rândul ei solidifică mai departe tema comună a filmului fiind o colaborare, nu un produs individualist dictat de o singură persoană sau artă.
Pe de altă parte, mereu am admirat regizorii ce sunt personal implicați în procedeul de montaj. Jan Troell, Jean Luc-Godard, Federico Fellini, și mulți alți. Filmele lor câștigând un farmec distinct ce îi cară peste restul colegilor de generație – aș zice chiar provenit din nevoia artistului de a se purifica de gândurile sale. Dacă arta, cum zice Susan Sontag, „nu mai este înțeleasă drept conștiință care se exprimă și, implicit, se afirmă pe sine. Arta nu este conștiința per se, ci mai curând antidotul ei – emanat din conștiința însăși”,[2] atunci montajul este cel mai radical medicament pentru a trece bariera și a te vindeca, în sfârșit, de gândurile chinuitoare. Nu totul se reduce la o interpretare lineară; prin tăieturi, rupturi, sunete, juxtapuneri neașteptate, montajul întoarce invers modul clasic de gândire și avantajează o experiență mai senzorială. Ca regizor, a da frâu liber unei alte persoane în totalitate asupra montajului, e de parcă l-ai lăsa să îți reorganizeze amintirile, ideile și viziunea din cap. Rezultatul fiind o oglindă incompletă, poate chiar spartă de realitatea ta.
Montajul este privit a fi o concluzie la tot procesul de creație video, totuși acesta nu ar trebui amânat până în ultimul pas. Influența sa ar trebui să se simtă pe tot parcursul producției. Regizorul, operatorul, directorul de imagine, toți colaboratori ar trebui să aibă în cap o schiță, fie ea brută, a cum ar trebui să arate opera finală. Aici vine cadrul x, tai în cadrul y, pe fundal se află z. Dacă această viziune nu este clară, atunci ni se spune multe despre calitatea producției însuși.
„Montage, mon beau souci” - Jean-Luc Godard [3]
[1] Bresson R., Notes sur le cinématographe, Editura Folio 1995
[2] Sontag S., Stiluri de voință radicală, Editura Tact 2024
[3] Godard J.L, Cahier du cinema, articol din 1956
Data următorului text despre film: 20 decembrie 2025.
UPDATE de pe 20 decembrie 2025: textul a fost amânat, mai trebuie să lucrez la el :(